"Je ne suis pas marxiste"

O traducere a unui text a lui Michael Heinrich, și o (non)declarație

Cum era de așteptat în urma alegerilor din primăvară, se începe să se „arate", chiar dacă puțin oglindită, o stângă. În această stângă se află și un număr considerabil de ceea ce am putea numi marxiști. Traducerea acestui text nu este doar din interes propriu sau ca un mic exercițiu academic, ci acest text este într-o oarecare măsură fundația mea teoretică vis-à-vis cercurile marxiste din România.

În săptămânile care urmează voi începe să analizez și să comentez evenimente politice pertinente în momentul acela în societatea românească. Această analiză va fi comparativă și, printre comparații, se va afla fără îndoială un număr mare de marxiști români. Deci, enjoy.

Oricine vizitează mormântul lui Karl Marx din cimitirul Highgate din Londra dă peste un piedestal gigantic, pe care este așezat un bust gigantic al lui Marx. Trebuie să privești în sus ca să-l vezi. Chiar sub bust, este scris cu litere aurii "Proletari din toate țările, uniți-vă", iar mai jos, tot cu litere aurii, "Karl Marx". Sub acestea, încorporată în piedestal, se află o placă funerară simplă și mică, care îi numește fără fast și fără aur pe cei îngropați aici: pe lângă Karl Marx, se află soția lui, Jenny, nepotul său Harry Longuet, fiica sa Eleanor și Helene Demuth, care a avut grijă de gospodăria familiei Marx timp de decenii.

Marx a ales el însuși placa funerară simplă după moartea soției sale. Afișarea ostentativă nu era pe placul lui. A cerut în mod explicit o înmormântare liniștită, restrânsă la un cerc mic de persoane. Doar unsprezece oameni au participat. Friedrich Engels a reușit să împiedice planurile Partidului Social-Democrat German de a ridica un monument în cinstea lui Marx în cimitir. I-a scris lui August Bebel că familia era împotriva unui asemenea monument, deoarece, în ochii lor, e "un sacrilegiu ca piatra funerară simplă făcută pentru soţia lui şi pe care acum este scris şi numele lui şi al nepoţelului lor să fie înlocuită cu un monument". (MEO 36, p. 24)

Aproximativ 70 de ani mai târziu, nu mai rămăsese nimeni care să protejeze mormântul lui Marx. Monumentul actual a fost comandat de Partidul Comunist al Marii Britanii și inaugurat în 1956. Doar regulamentele cimitirului au împiedicat ca acesta să fie și mai mare. Marxiștii s-au impus împotriva lui Marx.

"Je ne suis pas marxiste," a declarat Marx, destul de iritat, către ginerele său Paul Lafargue, când acesta i-a povestit despre activitățile "marxiștilor" francezi. Engels a făcut cunoscută această afirmație de mai multe ori, inclusiv în scrisori către ziare - clar cu intenția de a fi auzită public. Distanța lui Marx față de marxiști se reflectă și în alte remarci. Când s-a aflat în Franța, în 1882, i-a scris lui Engels că "la congresele respective de la Roanne si Saint-Etienne ale socialistilor de ambele feluri, "marxiştii" şi "antimarxiştii" au făcut tot posibilul pentru a-mi îngreuna şederea în Franţa." (MEO¹ 35, p. 106)

În orice caz, Marx nu a aspirat niciodată la "marxism". Dar nu doar atât; atunci când economistul german Adolph Wagner a fost primul care s-a ocupat de teoria lui Marx într-un manual și a vorbit despre "sistemul socialist" al acestuia, Marx, indignat, a notat în comentariile sale marginale că el "nu a elaborat niciodată un «sistem socialist»". (MEO 19, p. 386) "Sistemele" și "ismele" ca viziuni asupra lumii nu au fost niciodată pe gustul său. Nu găsești nicăieri afirmații în care Marx să se autoproclame drept părintele fondator al unui "-ism".

Pe lângă faptul că se considera un om al "partidului" (prin care nu înțelegea o organizație concretă, ci totalitatea forțelor care luptă împotriva capitalismului și pentru emancipare socială), Marx se vedea pe sine ca om de știință. Capitalul, pe care îl considera "cea mai teribilă bombă care a fost azvîrlită vreodată în capul burghezilor (inclusiv al proprietarilor funciari)" (MEO 31, p. 489), îl socotea printre "încercările științifice de a revoluţiona o ştiinţă". (MEO 30, p. 564) Accentul pe "științific" îi aparține lui Marx.

Iar când a scris în prefața la primul volum din Capitalul: "orice apreciere din partea criticii ştiinţifice este binevenită pentru mine" (MEO 23 p. 17), nu era doar o formulă retorică. Marx era pe deplin conștient de natura provizorie și de posibilitatea de eroare a afirmațiilor științifice. "De omnibus dubitandum" - "totul trebuie pus la îndoială" - a scris el ca răspuns la întrebarea privind mottoul vieții sale, într-un chestionar la modă pe care i-l prezentase fiica sa. Masa imensă de manuscrise rămase nepublicate și, într-o oarecare măsură, revizuirile semnificative ale unor texte deja publicate sunt mărturie că nu și-a scutit nici propria operă de această îndoială. În istoria marxismului, însă, opera sa a fost adesea tratată într-un mod diferit.

Din punct de vedere istoric, popularizările din scrierile târzii ale lui Engels, în special Anti-Dühring, au constituit punctul de plecare pentru construirea "marxismului". Totuși, este oarecum unilateral să-l transformăm pe Engels în "creatorul" marxismului, așa cum a făcut editura Propyläen atunci când a dat traducerii germane a biografiei lui Engels scrisă de Tristram Hunt subtitlul "Omul care a inventat marxismul". Ediția originală în limba engleză poartă un titlu mai adecvat: "Comunistul în redingotă" (The Frock-Coated Communist).

Engels a intrat în confruntare cu opiniile profesorului universitar german Eugen Dühring doar sub presiunea lui Bebel și Liebknecht, în anii 1870, întrucât Dühring câștiga tot mai mulți adepți în social-democrația germană. Deoarece Dühring pretindea că a pus la punct un nou "sistem" cuprinzător de filosofie, istorie, economie și științe naturale, Engels a fost nevoit să-l urmeze pe acest teren vast, dar nu fără a sublinia în prefață că textul său "nu urmăreşte să opună sistemului d-lui Dühring un alt sistem" (MEO 20, p. 8).

Însă acest avertisment s-a dovedit inutil. Anti-Dühring a devenit, din punct de vedere istoric, tocmai punctul de plecare pentru acel "sistem" care avea să devină cunoscut sub numele de "marxism". Primul său reprezentant important a fost Karl Kautsky. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, Lenin a urmat și el această linie fără să o critice.

Dacă Engels încă își bătea joc de pretenția lui Dühring la un "adevăr definitiv, ultim" (MEO 20, p. 29), asemenea pretenții, împreună cu toate fanteziile de atotputernicie care derivau din ele, au fost apoi asumate de mulți marxiști: Doctrina marxistă este atotputernică pentru că este adevărată. Aplatizările teoretice investite în marxismul social-democrat de dinaintea Primului Război Mondial au fost continuate în marxism-leninismul care a devenit doctrină canonică în Uniunea Sovietică după moartea lui Lenin.

Doar pentru a fi clar: intenția mea nu este să discreditez toate realizările analitice și politice ale lui Kautsky, Lenin și ale multor alți marxiști. Dacă cineva dorește să evalueze aceste contribuții, trebuie să o facă de la caz la caz. Ceea ce pun în discuție sunt acele simplificări filosofice prezentate drept "marxism" - acele amestecuri de materialism simplist, idei burgheze despre progres și hegelianism vulgar care sunt promovate sub denumirile de "materialism dialectic" și "materialism istoric" - termeni pe care îi cauți în zadar în opera lui Marx.

Acum, marxiștii moderni, iluminați și nedogmatici vor obiecta imediat că ei nu au nimic de-a face cu cultul personalității și nici cu vechiul marxism dogmatic. Doar propria lor poziție "iluminată" ar trebui să conteze drept adevăratul "marxism", iar tot ceea ce este neplăcut - de la concepții deterministe ale istoriei, la reducerea relațiilor de gen la o "contradicție secundară" și până la gulagul stalinist - ar trebui să fie considerat complet străin de marxismul autentic, real.

Totuși, dacă întrebi ce anume constituie marxismul real, aerul devine brusc rarefiat - și nu întâmplător. Orice încercare de a da substanță termenului "marxism" se confruntă inevitabil cu o dilemă: dacă incluzi prea mult conținut, determinarea devine prea concretă și riscă rapid să contrazică știința ulterioară. "Lysenkoismul" este doar cel mai cunoscut exemplu în acest sens. Dar dacă rămâi la un nivel vag și general, atunci ceea ce este prezentat drept marxism riscă să nu depășească nivelul platitudinilor: tot ce este real e material, istoria se dezvoltă prin contradicții etc.

Pentru unii marxiști, Georg Lukács este considerat cel care a tăiat nodul gordian. Chiar dacă unele rezultate concrete ale teoriei lui Marx s-au dovedit a fi false, susținea Lukács, metoda acestuia rămâne valabilă: păstrarea "dialecticii materialiste" ca metodă de cercetare ar fi, chipurile, esența "marxismului ortodox".

Chiar lăsând deoparte faptul că există foarte puțin consens între marxiști în ceea ce privește conținutul real al acestei metode dialectice despre care se vorbește cu atâta ușurință, nu este deloc o recomandare validă pentru o metodă să te agăți de ea chiar și atunci când conduce la rezultate greșite. Nu contest în niciun fel că există concepte rezonabile de materialism și dialectică. Însă mă îndoiesc profund că din ele se pot construi temeliile unei ontologii sau ale unei metode universale, aplicabile pretutindeni.

Dacă nu se poate oferi o determinare substanțială a marxismului, rămâne întotdeauna posibilitatea de a folosi termenul într-un sens pur descriptiv. Astfel, o definiție a cuvântului-cheie "marxism" ar putea fi: "Marxismul cuprinde toate practicile care, în ultimii 150 de ani, s-au raportat pozitiv, sau într-un sens al continuității, la lucrările lui Karl Marx, precum și la autorii și activiștii care s-au raportat ulterior la Marx."

Câteva fraze mai târziu, însă, se vorbește despre "hărțuirea marxismului din partea stalinismului și fascismului." Se pare, deci, că stalinismul nu este inclus în marxism, deși s-a raportat clar și pozitiv la "lucrările lui Karl Marx" - iar majoritatea contemporanilor nu au avut nicio îndoială că stalinismul făcea parte din marxism, printre aceștia aflându-se și gânditori critici, precum Ernst Bloch.

A exclude retroactiv stalinismul din marxism, înțeles în sens descriptiv, înseamnă a proceda într-un mod care nu diferă prea mult de cel al lui Stalin însuși, care încerca să șteargă din înregistrările istorice și fotografiile vechi pe cei care căzuseră în dizgrație.

Faptul că marxiștilor nu le este ușor să stabilească ce este de fapt "marxismul" se datorează, în parte, și lui Marx însuși. Trebuie recunoscut: nu le-a făcut viața ușoară. Opera sa nu constă doar într-o serie de texte publicate, ci și într-un număr considerabil de manuscrise rămase nepublicate în timpul vieții sale. Toate proiectele teoretice fundamentale pe care le-a urmărit Marx au rămas neterminate.

Manuscrisele nepublicate, precum Manuscrisele economico-filozofice din 1844 sau culegerea din 1845/46 cunoscută ulterior sub numele de Ideologia germană, sunt incomplete și fragmentare. Multe dintre textele publicate sunt fie rezumate provizorii - precum Manifestul Partidului Comunist din 1848, fie părți ale unor proiecte nefinalizate, cum ar fi primul volum din Contribuții la critica economiei politice (1859) sau primul volum din Capitalul (1867/1872).

Analizele politice, cum ar fi Al 18-lea Brumar al lui Ludovic Bonaparte (1852) sau Războiul civil din Franța (1871), tratează în mod aprofundat subiectele lor specifice, însă teoria statului și a politicii pe care Marx o avea în vedere este abordată doar implicit și incomplet.

Marx nu a lăsat în urmă un singur proiect neterminat, ci o întreagă serie de proiecte neterminate. Nu e de mirare, așadar, că discuția despre aceste proiecte - despre întinderea fiecăruia, despre lacunele lor și despre relațiile dintre ele - a oferit și continuă să ofere un teren fertil pentru dezbateri.

În plus, operele postume ale lui Marx au fost publicate treptat (și încă mai sunt publicate). Fiecare generație de cititori s-a confruntat cu o altă versiune a operei lui Marx, iar de mai multe ori în secolul XX s-a proclamat că acum, în sfârșit, îl vom cunoaște pe adevăratul Marx.

Însă lucrările postume au fost de obicei puternic revizuite de editorii lor înainte de a apărea în tipar. Așa s-a întâmplat deja cu volumele al doilea și al treilea din Capitalul, publicate de Engels, și cu atât mai mult cu Manuscrisele economico-filosofice și Ideologia germană, publicate în anii 1920 și 1930.

Textele lui Marx și Engels au fost publicate pentru prima oară integral și fără asemenea intervenții editoriale abia în cadrul celei de-a doua ediții complete Marx Engels Gesamtausgabe (MEGA), lansată începând cu 1975. Totuși, până în prezent, doar jumătate din această ediție a fost finalizată.

În evoluția istorică a diferitelor forme de marxism, textele lui Marx și Engels au jucat, de fapt, un rol destul de limitat. Încă de timpuriu, mulți s-au mulțumit cu câteva formulări memorabile, cum ar fi cea despre istoria care este întotdeauna o "istorie a luptelor de clasă" sau despre "comunismul" ca "mișcarea reală care abolește starea de lucruri existentă".

Contextul în care Marx a făcut aceste afirmații, și modul în care acestea ar fi putut fi modificate de dezvoltările ulterioare ale propriei sale teorii au interesat mai puțin. În cadrul marxismului, Marx nu era privit ca un gânditor aflat într-un proces continuu de învățare și rafinare a conceptelor sale teoretice, ci mai degrabă ca o figură care a produs adevăruri definitive, un "marxism".

Mulți marxiști moderni, iluminați, păstrează și ei o anumită distanță față de o confruntare exactă cu opera lui Marx. Se subliniază adesea că nu se dorește "a face filologie", ci a-l aborda pe Marx politic. Însă, nu rareori, această distanțare față de filologie are mai degrabă rolul de a proteja, netulburată, propria interpretare a teoriei lui Marx și a marxismului.

Dacă, de pildă, cineva face trimitere în legătură cu conceptul de praxis din Tezele despre Feuerbach, pe care mulți îl consideră central în teoria lui Marx, la contextul specific al disputei cu Feuerbach și tinerii hegelieni, ceea ce diminuează statutul Tezelor ca document fundamental, atunci nu-și face prea mulți aliați. La fel, dacă se subliniază că angajarea reală a lui Marx cu capitalismul începe abia după Manifestul Partidului Comunist, și că Marx însuși avea să respingă ulterior unele dintre tezele din Manifest, reacția este, de obicei, de respingere.

Aceeași reacție apare și când se atrage atenția că nu fiecare afirmație din Capitalul este bătută în cuie. De exemplu, există indicii că în anii 1870, Marx ar fi privit mai critic "legea tendinţei de scădere a ratei profitului" formulată în manuscrisul din 1864/65 al celui de-al treilea volum din Capitalul. Atunci, pentru mulți, e deja prea multă "filologie".

Pentru a fi din nou clar: “critica capitalismului nu se epuizează în filologie" este un truism. Însă la fel de banal ar trebui să fie și faptul că, dacă cineva dorește să lucreze cu conceptele lui Marx, trebuie mai întâi să și le însușească în mod critic, nu doar într-un mod superficial, de tip manual introductiv. Cu toate acestea, exact o asemenea apropriere critică lipsește adesea.

Un ultim punct: în rândul cercetătorilor sociali critici, și în special în cadrul Assoziation für kritische Gesellschaftsforschung (Asociația pentru Cercetare Socială Critică), Michel Foucault se bucură de o anumită popularitate. Analizele sale privind relația dintre putere și cunoaștere sunt adesea citate cu entuziasm. Totuși, marxiștii, chiar și cei moderni, nedogmatici; întâmpină mari dificultăți atunci când e vorba să conceapă marxismul chiar ca un asemenea complex putere-cunoaștere. La conferința organizată de AkG, marxismul ca instrument al dominației nu a fost un subiect de discuție.

S-a discutat despre acest aspect în legătură cu marxismul în RDG. Însă nu doar stalinismul și istoria partidelor comuniste autoritare fac parte din această temă, ci și istoria mai largă a marxismului, care este întotdeauna și o istorie a excluderii și dominației. În grupările de stânga și în seminariile universitare din Occident, "certitudinile" presupuse ale "marxismului" au produs la rândul lor numeroase demarcații: între ceea ce era considerat "încă" sau deja "nu mai era" marxist, între ce era acceptabil și ce era exclus din discursuri și practici sociale.

Chiar dacă unii ar prefera să creadă contrariul, microfizica puterii nu se oprește acolo unde începe marxismul (occidental). "Scurta vară a marxismului academic" (der kurze Sommer des akademischen Marxismus), cum a numit-o Elmar Altvater, care a existat în universitățile din Germania de Vest în anii 1970 - și de care unii încă sunt nostalgici - a fost în mare parte o prosperitate aparentă, susținută de efecte discursive ale puterii. Pentru a părea în pas cu vremurile, era suficient ca, indiferent de subiect, să inserezi o scurtă referință la "contradicția dintre valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb."

În acea perioadă s-au scris, într-adevăr, multe analize valoroase despre teoria lui Marx și despre contribuțiile ulterioare inspirate de aceasta, dar și o cantitate considerabilă de absurdități.

Marx însuși, în orice caz, nu căuta certitudini finale. Îl interesa mai degrabă activitatea critică de subminare a certitudinilor, pentru a deschide noi spații de gândire și acțiune, spații în care nu este imediat clar care va fi "rezultatul corect".

În contrast cu "marxismul" pe care Marx însuși l-a respins, acel marxism al certitudinilor identitare, acest Marx critic, neterminat, are un efect profund stimulativ și subversiv. Ce anume din analizele și conceptele sale este util, ce poate contribui la schimbarea lumii și ce nu, nu este stabilit odată pentru totdeauna.

Va fi mereu nevoie de dezbatere și de noi judecăți.
"De omnibus dubitandum." - Totul trebuie pus la îndoială.

1. MEO = Marx-Engels Opere, Editura Politică, București